Nikos Kazantzakis

Dimitris Stamatios | iunie 30, 2022

Rezumat

Nikos Kazantzakis (Heraklion, Creta, 18 februarie

Nikos Kazantzakis s-a născut în ceea ce astăzi este Heraklion, Creta (pe atunci Chandakas), la 18 februarie

În cadrul unei reprezentații școlare, a jucat rolul lui Creon în tragedia lui Sofocle, Oedip Tyrannus.

În 1902 s-a mutat la Atena pentru studii universitare. A studiat la Facultatea de Drept a Universității din Atena, iar în 1906 și-a luat doctoratul în drept cu onoruri. Diploma lui Nikos Kazantzakis poartă și semnătura lui Kostis Palamas, care era secretar la universitate, o poziție unică la acea vreme.

În 1906 a apărut pentru prima dată în literele grecești cu romanul Ophis și Lily (sub pseudonimul Karma Nirvami), urmat în același an de eseul Boala lui Aeon și apoi de piesa de teatru Ximeroi. Aceasta din urmă a fost prezentată la Concursul de dramaturgie Pantelides și a fost lăudată, dar nici ea, nici o alta nu a fost premiată în acel an. În anul următor, Kazantzakis a mai trimis fără succes încă două dintre piesele sale la același concurs, Până când?, care a fost lăudată, și Fasgha, și a scris un al doilea roman, Suflete frânte. Au urmat alte două piese, tragedia într-un act Comedia și Sacrificiul, care a fost publicată ulterior sub titlul Primul mason. Aceasta din urmă a fost prezentată în 1910 la Concursul de dramaturgie Lassaneio și a câștigat premiul întâi, fiind adaptată într-un libret de Manolis Kalomiris, care a pus-o pe muzică într-o operă.

În același timp, a scris articole în diverse ziare și reviste sub pseudonimele Akritas, Karma Nirvami și Petros Psiloritis, iar în 1907 a început studii postuniversitare la Paris. O influență importantă asupra lui Kazantzakis au fost conferințele lui Henri Bergson, pe care l-a frecventat și pe care l-a prezentat la Atena cu un eseu în 1912, H. Bergson. În 1909 s-a întors în Grecia și a publicat la Heraklion disertația sa pe tema Frederick Nietzsche în Filosofia dreptului și a statului. În 1910 s-a stabilit definitiv la Atena, iar în 1911 s-a căsătorit cu Galatea Alexiou, în biserica Sfântul Constantin, în cimitirul din Heraklion, pentru că îi era frică de tatăl său, care nu voia ca Galatea să fie mireasa lui.

În Primul Război Balcanic, în 1912, s-a oferit voluntar pentru război, dar în cele din urmă a fost numit în funcția de prim-ministru al lui Eleftherios Venizelos.

În 1910, a fost unul dintre fondatorii Grupului Educațional, prin intermediul căruia s-a împrietenit cu poetul Angelos Sikelianos în 1914. Împreună au călătorit la Muntele Athos, unde au stat aproximativ patruzeci de zile, și au vizitat multe alte părți ale Greciei în căutarea „conștiinței pământului și a rasei lor”. În această perioadă a intrat în contact și cu opera lui Dante, pe care îl descrie în jurnalele sale ca fiind unul dintre profesorii săi, alături de Homer și Bergson, iar Pantelis Prevelakis, prietenul și biograful său, consideră că în această perioadă s-a aprins prima scânteie care va da naștere, după 24 de ani, la Odiseea.

În 1915, el și I. Skordilis au plănuit să scoată lemn de pe Muntele Athos. Această experiență eșuată, împreună cu o alta similară din 1917, când împreună cu un muncitor, George Zorbas, au încercat să exploateze o mină de lignit în Prastova, Mani, au fost transformate mult mai târziu în romanul Bios și Politia de Alexis Zorbas.

În 1919, Eleftherios Venizelos l-a numit pe Kazantzakis director general al Ministerului Repatrierii, cu misiunea de a repatria grecii din regiunea Caucazului. Experiențele pe care le-a acumulat au fost folosite mai târziu în romanul său „Hristos recrutat”. În anul următor, după înfrângerea Partidului Liberal, Kazantzakis a părăsit Ministerul Reconstrucției și a făcut mai multe călătorii în Europa.

În 1923, Kazantzakis și Sikelianos s-au despărțit. S-au reîntâlnit după 19 ani, în 1942.

Kazantzakis a călătorit mult în viața sa: Naxos, Atena, Atena, Paris, Muntele Athos, Caucaz, Viena, Berlin, Italia, Cipru, Palestina, Japonia, Spania, Cehoslovacia, Anglia, Franța, Olanda, Germania, Austria, Iugoslavia și în alte părți.

În 1922 a vizitat Viena, unde a intrat în contact cu Sigmund Freud și cu scrierile budiste. De asemenea, a vizitat Germania, iar în 1924 a petrecut trei luni în Italia. În perioada 1923-1926, a făcut mai multe călătorii jurnalistice în Uniunea Sovietică, Palestina, Cipru și Spania, unde a fost intervievat de dictatorul Primo de Rivera. În octombrie 1926, a mers la Roma și l-a intervievat pe Benito Mussolini. A lucrat, de asemenea, ca corespondent pentru ziarele Acropolis, Eleftheros Logos, Eleftheros Typos, Kathimerini etc. O cunoscuse, desigur, pe Eleni Samiou în 1924 (divorțul său cu Galateea a fost publicat în 1926), cu care a trăit 21 de ani fără să se căsătorească. S-au căsătorit în 1945, pentru că el și bunul său prieten, Angelos Sikelianos, împreună cu a doua sa soție, urmau să plece în SUA. În 1925, Kazantzakis a fost arestat la Heraklion, în Creta, dar a fost reținut doar pentru 24 de ore, deoarece în 1924 preluase conducerea spirituală a unei organizații comuniste de refugiați și veterani nemulțumiți din campania din Asia Mică. Acest episod este menționat de Pantelis Prevelakis și Elli Alexiou.

În 1927 a început o antologie a articolelor sale de călătorie pentru publicarea primului volum al volumului Traveling, în timp ce revista Anagenion a lui Dimitris Glinos a publicat lucrarea sa filosofică Askitiki. În octombrie 1927, Kazantzakis, fiind un om de stânga, a plecat la Moscova, invitat de guvernul Uniunii Sovietice pentru a participa la festivitățile prilejuite de cea de-a zecea aniversare a Revoluției din Octombrie. Acolo l-a întâlnit pe Panait Istrati, un scriitor greco-roman de stânga cu vederi similare, cu care s-a întors în Grecia. În ianuarie 1928, la Teatrul Alhambra din Atena, Kazantzakis și Istrati au vorbit în termeni elogioși despre Uniunea Sovietică. La finalul discursului a avut loc o demonstrație. Atât Kazantzakis, cât și co-organizatorul evenimentului, Dimitris Glinos, au fost urmăriți penal. Procesul a fost stabilit pentru 3 aprilie, amânat de câteva ori și nu a mai avut loc.

În aprilie, Kazantzakis se afla din nou în Rusia, unde scria un scenariu de film pentru cinematograful rus pe o temă din Revoluția greacă din 1821, „Batista roșie”. În mai 1929, s-a izolat într-o fermă din Cehoslovacia, unde a finalizat în limba franceză romanele Toda-Raba (Toda-Raba, o redenumire a titlului original Moscou a crié) și Kapétan Élia. Aceste lucrări au făcut parte din încercarea lui Kazantzakis de a se impune pe plan internațional ca scriitor. Ediția franceză a romanului Toda-Raba a fost publicată sub pseudonimul Nikolaï Kazan. În 1930, Kazantzakis va fi din nou judecat pentru ateism pentru ascetism. Procesul a fost stabilit pentru data de 10 iunie, dar nici acesta nu a mai avut loc.

În 1931 s-a întors în Grecia și s-a stabilit din nou în Egina, unde a început să redacteze un dicționar franco-grec. De asemenea, a tradus Divina Comedie a lui Dante. De asemenea, a scris o parte din ode pe care a numit-o cantata. Acestea au fost ulterior încorporate într-un volum intitulat Tercines (1960). Mai târziu, a călătorit în Spania și a început să traducă opere ale unor poeți spanioli. În 1935 a făcut o călătorie în Japonia și China, îmbogățindu-și scrierile de călătorie. La scurt timp după aceea, o serie de scrieri ale sale au fost publicate în ziare sau reviste, iar romanul Grădina de piatră, scris în franceză, a fost publicat în Olanda și Chile. În timpul perioadei de ocupație, a colaborat cu Ioannis Kakridis la traducerea Iliadei.

În 1943 a finalizat scrierea romanului Viața și starea lui Alexis Zorbas.

După retragerea Germaniei, a devenit foarte activ în viața politică greacă, preluând președinția Mișcării Socialiste a Muncitorilor, dar a fost și ministru fără portofoliu în guvernul lui Themistocles Sophoulis, între 26 noiembrie 1945 și 11 ianuarie 1946. A fost membru al Ligii Greco-Sovietice. A demisionat din funcție după unificarea partidelor social-democrate. În martie 1945 a încercat să obțină un loc în Academia din Atena, dar a eșuat la două voturi diferență. În luna noiembrie a aceluiași an, s-a căsătorit cu Eleni Samiou, la Ai-Giorgis the Karitsis, avându-i ca cavaleri de onoare pe Angelos și Anna Sikelianou.

Kazantzakis a fost nominalizat 9 ani (1947, 1950, 1951, 1951, 1951, 1952, 1953, 1954, 1955, 1956 și 1957) pentru Premiul Nobel, cu un total de 14 nominalizări diferite:,

În 1947 a fost numit în cadrul UNESCO cu misiunea de a promova traducerile operelor literare clasice, cu scopul final de a crea o punte între culturi diferite. În cele din urmă, a demisionat în 1948 pentru a se dedica operei sale literare. În acest scop, s-a stabilit la Antibes, în Franța, unde a petrecut următorii ani într-o perioadă deosebit de productivă, în care și-a finalizat cea mai mare parte a operei sale de proză.

În 1953 a contractat o infecție la ochi, care l-a obligat să fie spitalizat mai întâi în Olanda și apoi la Paris. În cele din urmă și-a pierdut vederea la ochiul drept.

Prima reacție ecleziastică la opera lui Nikos Kazantzakis a avut loc în 1928, când episcopul Athanasios de Syros a condamnat Askitiki într-un memorandum adresat Sinodului. Presa vremii a jucat un rol important în implicarea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei în opera autorului, în special ziarul Estia, care, prin publicarea articolelor sale, a adus Biserica în fața problemei. Mai exact, după publicarea romanului Căpitanul Michalis la Editura Mavridis în 1953, în ziar au fost publicate comentarii menite să descurajeze publicul cititor să citească această lucrare. La 22 ianuarie 1954, un articol semnat de Cretikos, intitulat „O carte defăimează Creta și religia”, cerea Sfântului Sinod și Arhiepiscopiei să nu-i lase pe credincioși fără îndrumare împotriva insultorilor roșii ai religiei. La 10 mai 1954, același ziar, într-un răspuns din SUA, citează un comunicat al Arhiepiscopiei grecești din America de Nord și de Sud, potrivit căruia superiorii preoți s-au întâlnit cu ocazia unei publicații a lui Hestia și au condamnat Ultima ispită.

Citește și, biografii – William Tyndale

Biserica Greciei și problema Kazantzakis

La 26 ianuarie 1954, problema cărții „Căpitanul Mihail” a fost pusă în discuție în ședința Sfântului Sinod, iar membrii acestuia au făcut referire la publicarea cărții Crețu în ziarul Estia. Sfântul Sinod l-a însărcinat pe Pantelimon din Chios să studieze romanul Căpitanul Mihail și să prezinte o recomandare. El a prezentat-o la 23 martie și în care sublinia că inițial a dat impresia unei lucrări patriotice, dar apoi s-a dovedit a fi o lucrare lipsită de respect față de Dumnezeu și față de cler. Sfântul Sinod a considerat că publicația Hestia și recomandarea lui Pantelimon din Chios ar trebui trimise autorităților competente pentru a fi clasificate ca fiind antireligioase și antinaționale, iar circulația lor ar trebui interzisă.La 25 mai 1954, într-o scrisoare a Sfântului Sinod către Școala Teologică din Atena, profesorilor Școlii li s-a cerut să ia poziție în această chestiune. La 11 iunie 1954, Școala s-a reunit și a trimis un document la 16 iunie. Panagiotis Trebelas și, împreună cu Panagiotis Braciotis și Nikolaos Louvaris, au prezentat propuneri. Trebelas, după ce a subliniat talentul literar al autorului și efortul său de a înălța sufletul cretan și dragostea sa pentru libertate, nu a omis să sublinieze că scenele erotice cuprinse în carte stimulează prin imaginile lor stimulante tinerețea care tinde spre graba dezordonată, în timp ce profanează și batjocorește sacrul. În cele din urmă, el se referă la prezentarea contradictorie, potrivit lui Trebelas, a rolului mitropolitului în fața turmei sale în piesa Căpitanul Mihail.Bratsiotis și Louvaris s-au ocupat de Ultima ispită, pe care au considerat-o inspirată de teoriile freudiene și de cele ale materialismului istoric. Figura divină a Domnului a fost abuzată într-o manieră blasfemiatoare și a fost condamnată pe bună dreptate de Vatican.La 19 iunie 1954, Callisthenes de Cassandria a prezentat Sfântului Sinod un document care tratează ultima ispită, care fusese publicat în limba germană, iar Cassandria, care cunoștea limba germană, l-a studiat. El a considerat că Kazantzakis a abordat viața și suferințele lui Hristos într-o manieră doctrinară, dincolo de orice bază istorică și doctrinară, minimalizând caracterul său teantropic. Pe 24 iunie 1954, Louvaris a publicat un articol în ziarul National Herald în care comenta Ultima ispită: „Kazantzakis era ignorant din punct de vedere religios. Arta pentru Kazantzakis, potrivit lui Luvaris, a fost un mijloc de propuneri nihiliste. Cassandrias Kallinikos, între timp, a prezentat o nouă cerere referitoare la „Hristos este re-crucificat”, considerând-o mai degrabă o operă pur literară decât una doctrinar-religioasă. L-a descris ca fiind un co-nominator creștin.Kazantzakis însuși, răspunzând amenințărilor de excomunicare ale bisericii, a scris într-o scrisoare: „Mi-ați dat un blestem, Sfinților Părinți, eu vă dau o dorință: vă doresc ca conștiința voastră să fie la fel de clară ca a mea și să fiți la fel de morali și religioși ca mine.”

În cele din urmă, Biserica Greciei nu a îndrăznit să procedeze la excomunicarea lui Nikos Kazantzakis, deoarece Patriarhul Ecumenic Athenagoras era împotriva acestui lucru. După cum subliniază profesorul de la Școala Teologică din Salonic, Antonia Kyriatzi, „Referințele din ziare la …excomunicarea cărților… influențat opinia publică și a creat în publicul cititor impresia excomunicării autorului. Născut în Creta și rezident în străinătate, Kazantzakis s-a aflat sub jurisdicția spirituală a Patriarhiei Ecumenice. Sfântul Sinod al Bisericii Greciei nu a avut jurisdicția spirituală de a decide nimic cu privire la persoana lui Nikos Kazantzakis. Patriarhia Ecumenică era competentă să ia astfel de decizii. La 22 iunie 1954, Sfântul Sinod s-a întrunit și s-a ocupat de Căpitanul Mihail și ultima ispită. La 25 iunie s-au întâlnit din nou: acolo Florin Vasile a recomandat excomunicarea autorului dacă mai circulau și alte cărți cu conținut anticreștin. Phocis Athanasios s-a opus excomunicării sale pentru că aceasta ar fi contribuit la publicitatea sa, Druinoupolis Demetrios s-a opus și el excomunicării, dar turma trebuia să fie informată despre cartea profană a lui Kazantzakis. Propunerile membrilor sinodului au variat între a chema autorul la o pocăință sinceră, condamnarea cărților și ideilor sale, adresarea către guvern pentru a cere interzicerea cărților sale și dezmințirea ideilor sale printr-un comunicat sinodal.De asemenea, „Ultima ispită” a fost adăugată la 12 ianuarie 1954 pe lista de cărți interzise a Bisericii Romano-Catolice, în prezent defunctul Index Librorum Prohibitorum. Kazantzakis a trimis apoi o telegramă către Comitetul Indexului cu fraza apologetului creștin Tertulian „Ad tuum, Domine, tribunal appello”, adică „La tribunalul tău, Doamne, apelez”.

Cartea „Zorba” a lui Kazantzakis a fost publicată la Paris în 1947, iar reeditarea ei în 1954 a fost premiată drept cea mai bună carte străină a anului. În 1955, autorul și Kakridis au finanțat publicarea propriei lor traduceri a Iliadei, iar în același an, Ultima ispită a fost în sfârșit publicată în Grecia. În anul următor a fost distins cu Premiul Teatrului de Stat la Atena pentru cele trei volume Teatrul A, B, C și cu Premiul Mondial pentru Pace la Viena, un premiu care venea din partea tuturor țărilor socialiste de atunci. Întrucât unul dintre acestea era China, a încercat o a doua călătorie în această țară în iunie 1957, invitat de guvernul chinez. S-a întors în țară cu o stare de sănătate precară, suferind de leucemie. A fost spitalizat la Copenhaga, în Danemarca, și la Freiburg im Breisgau, în Germania, unde a murit în cele din urmă la 26 octombrie 1957, la vârsta de 74 de ani. Cu toate acestea, potrivit altor relatări, leucemia a apărut la Kazantzakis în iarna anului 1938, cu 19 ani înainte de moartea sa, care este atribuită unei forme grave de gripă asiatică.

Trupul său a fost transferat la aeroportul militar din Elefsina. Avocata Agnes Roussopoulou a plecat la Freiburg. Eleni Kazantzakis a cerut Bisericii Greciei să-i pună trupul într-un pelerinaj popular, cerere pe care arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecii, Theokletos al II-lea, a respins-o sub pretextul că există temeri de incidente din partea organizațiilor para-bisericești. De fapt, au fost trimise telegrame arhiepiscopului în acest sens. Astfel, corpul autorului a fost transferat la Heraklion. El a fost însoțit de soția sa, de Georgios Papandreou și de Kakridis. Aeronava pentru transport a fost pusă la dispoziție de Aristotel Onassis. După o lungă slujbă în biserica Sfântul Minas, care a fost celebrată la ora 11.00 în prezența arhiepiscopului de Creta, Eugenios, și a altor 17 preoți, a avut loc înmormântarea lui Nikos Kazantzakis, dar aceștia nu au participat la ea după interdicția arhiepiscopului. Înmormântarea a avut loc la Tapia Martinego, pe zidurile venețiene din Heraklion, deoarece înmormântarea sa într-un cimitir a fost interzisă de Biserica Ortodoxă a Greciei. Corpul neînsuflețit a fost însoțit de ministrul de atunci al educației, Achilleas K. Gerokostopoulos, și de preotul militar Stavros Karpathiotakis, care a fost pedepsit ulterior cu 20 de zile de închisoare pentru absență nemotivată de la serviciu.

Pe mormântul lui Nikos Kazantzakis a fost gravată, așa cum el însuși a dorit, inscripția: „Nu sper la nimic, nu mă tem de nimic, sunt un lepros.

Nu există niciun alt scriitor nou-grec care să fi fost atât de mult insultat, bătut în cap, defăimat, calomniat, pentru diverse probleme, ca Nikos Kazantzakis. Nimeni nu a fost rănit de acest bărbat. Și totuși, din când în când, toată lumea cădea asupra lui. În jurul lui Kazantzakis s-a țesut o mitologie monstruoasă, despre ce a făcut și ce nu a făcut, despre ce ar fi trebuit să facă și ce nu a făcut, și așa mai departe. Ca și cum ar fi fost pus sub un microscop. Și au văzut ceea ce au vrut să vadă și au spus ceea ce au vrut să spună.

Pentru prezența sa integrală a fost combătut atât de stat, cât și de Biserică.

Nikos Kazantzakis a fost un scriitor prolific. A abordat aproape orice fel de discurs: Poezie (dramatică, epică, lirică), eseuri, romane (în greacă și franceză), impresii de călătorie, corespondență, romane pentru copii, traduceri (din greaca veche, franceză, italiană, engleză, germană și spaniolă), scenarii de film, istorie, cărți școlare, cărți pentru copii (adaptare și traducere), dicționare (lingvistice și enciclopedice), jurnalism, critică și articole.

Corpul principal al operei sale este alcătuit din Asceta, care este sămânța din care a răsărit toată opera sa, Odiseea, alături de care toate celelalte sunt descrise ca „parergae”, cei „21 de mușchetari ai Odiseei”, Tercinele, cele 14 tragedii cuprinse în cele trei volume Teatrul A, B și C, cele două romane pe care le-a scris în limba franceză și cele șapte romane din ultima sa vârstă, impresiile din călătoriile sale în Italia, Egipt, Sinai, Rusia, Spania, Japonia, China, Anglia, Ierusalim, Cipru și Peloponez, traducerile lui Dante și Homer și, în sfârșit, scrisorile sale către Galatea Alexiou și Pantelis Prevelakis.

Citește și, istorie – Războiul celor Două Roze

Odyssey

La sfârșitul anului 1924 a început să scrie epopeea vieții sale, Odiseea. 33.333 de versuri de 17 silabe împărțite în 24 de rapsodii. Și aproximativ 7.500 de aforisme, care nu există în niciun dicționar grecesc.

La începutul anului 1925 a scris Rapsodiile de la La la Sol. Iar în 1927 a finalizat prima scriere (Rapsodiile de la H la Z). Au urmat alte șase scrieri: a doua scriere în 1929-1930, a treia în 1931, a treia în 1933, a cincea în 1935, a cincea în 1937 și ultima g în 1938. Numărul total de ore de lucru este de aproximativ 15.000. Prima ediție a Odiseei a fost publicată în 1938 și a fost dedicată americanului Joe MacLeod, sponsorul publicației.

Tipărirea celei de-a doua ediții a început în octombrie 1955, sub supravegherea literară și tipografică a lui Emmanuel H. A fost finalizată în noiembrie 1957, după moartea lui Nikos Kazantzakis. Odiseea, cu două sigle de data aceasta la titlu și fără dedicația din prima ediție.

Un rezumat epigrafic al Odiseei de către autorul acesteia, trimis lui Pantelis Prevelakis la sfârșitul lunii decembrie 1938.

Citește și, biografii – Jacques Cartier

Filme – adaptări ale operelor sale

Citește și, istorie – Tratatul de la Amiens

Scenarii

În arhivele autorului au fost găsite scenarii pentru cinema, dar ele rămân – până acum – inedite: „pentru că au multe probleme, și nu numai stilistice. Acestea sunt, de asemenea, probleme tehnice. Unele dintre ele sunt scrise prost. Au fost publicate Don Quijote și Eclipsa de soare. Scopul nostru este de a crea la un moment dat o echipă de oameni de știință care să le transcrie, pentru că toate sunt păstrate în Muzeul Kazantzakis, să le transcrie, să le documenteze și să le comenteze pentru a le oferi publicului cititor”, după cum explică Nikos Mathioudakis, consilier științific al publicațiilor Kazantzakis. Cu titlu indicativ, sunt menționate următoarele titluri:

În 2015, Organizația de Cultură și Dezvoltare NEON, inspirându-se din opera lui Nikos Kazantzakis, Ascetismul, a prezentat expoziția de artă contemporană Transgresiunea abisului la Muzeul de Artă Contemporană din Creta. Expoziția a pus în dialog opera lui Kazantzakis cu lucrările a 34 de artiști contemporani greci și străini, luminând călătoria vieții umane, de la trauma nașterii, lupta pentru viață și creativitate, până la moarte.

Ulterior, în același an, expoziția a fost prezentată la Centrul de Artă Contemporană din Salonic, iar în 2016, îmbogățită cu mai multe lucrări, a fost prezentată la Conservatorul din Atena, în noul spațiu cultural care s-a deschis publicului pentru prima dată în 40 de ani, după o renovare finanțată de NEON.

Expoziția a inclus lucrări de: Marina Abramović, Alexis Akrithakis, Matthew Barney, Hans Bellmer, Lynda Benglis, John Bock, Louise Bourgeois, Heidi Bucher, Stavros Gasparatos, Helen Chadwick, Paul Chan, Abraham Cruzvillegas, Gilbert & George, Robert Gober, Asta Gröting, Jim Hodges, Jenny Holzer, Kostas Ioannidis, Vlassis Kaniaris, Mike Kelley, William Kentridge, Martin Kippenberger, George Koumentakis, Sofia Kosmaoglou, Gabriel Kuri, Sherrie Levine, Stathis Logothetis, Ana Mendieta, Maros Michalakakou, Bruce Nauman, Aliki Palaska, Ioanna Pantazopoulou, Doris Salcedo, Beverly Semmes, Kiki Smith, Paul Thek, Kostas Tsoklis, Adriana Varejão, Mark Wallinger, Gary Webb și Savvas Christodoulides.

Manuscrisul Asceticului a fost expus în cadrul expoziției.

În Myrtia, Heraklion, se află un muzeu dedicat lui Kazantzakis. Acesta a colectat materiale de arhivă despre viața și opera scriitorului. Înființarea muzeului a fost rodul eforturilor scenografului și designerului de costume George Anemogiannis, care era rudă cu familia Kazantzakis. Timp de mai mulți ani, singurul spațiu dedicat autorului a fost sala special amenajată la Muzeul de Istorie din Creta, unde, conform dorinței autorului însuși, exprimată în testamentul său din 1956, biroul său a fost reconstituit așa cum a fost la Antibes, unde a locuit în ultimii ani de viață.

În prezent, muzeul deține peste 50.000 de obiecte, clasificate în 10 colecții, în funcție de forma și conținutul lor. Acestea sunt arhivele de scrisori, manuscrise și dactilografii ale autorului, precum și o arhivă cu primele ediții ale operelor sale. Muzeul deține o arhivă de peste 45.000 de articole din catalogarea sistematică a presei cotidiene și periodice realizată de George Anemogiannis pentru perioada 1905-2005. De asemenea, sunt incluse o arhivă fotografică, o arhivă de imagini audio și în mișcare, o arhivă teatrală și opere de artă. În cele din urmă, sunt păstrate și expuse obiecte personale ale lui Nikos Kazantzakis.

Muzeul a fost inaugurat în 1983 de către ministrul culturii de atunci, Melina Mercouri. În 2009, clădirea cu două etaje care găzduiește Expoziția Permanentă a fost renovată radical, cofinanțată de Uniunea Europeană, prezentând o nouă propunere de expunere a colecțiilor muzeului. Expoziția a fost îmbogățită cu noi achiziții „kazantzakiene”, a devenit mai ușor accesibilă pentru persoanele cu dizabilități, a fost modernizată și dotată cu mijloace tehnologice, creând astfel imaginea unui muzeu modern și dinamic. Noua expoziție a fost inaugurată în 2010. În anii următori, muzeul a achiziționat un spațiu multifuncțional într-o clădire învecinată, în care se află magazinul, cafeneaua și colțul copiilor.

Citește și, biografii – Alexander Calder

Piese de teatru adaptate pentru radio

Citește și, batalii – Bătălia de la Bosworth

Arhiva digitală ERT

sursele

1. Νίκος Καζαντζάκης
2. Nikos Kazantzakis
3. Ο Καζαντζάκης, ταξιδεύοντας για την Κίνα, έπρεπε να εμβολιαστεί για ευλογιά και χολέρα. Το εμβόλιο όμως του προκάλεσε γάγγραινα και με έξοδα της κυβέρνησης της Κίνας μεταφέρθηκε πρώτα στην Κοπεγχάγη και στη συνέχεια στο Φράιμπουργκ. Η δυνατή του κράση βοήθησε στη θεραπεία της γάγγραινας. Είχε όμως προσβληθεί στην Κίνα από ασιατική γρίπη βαριάς μορφής, που τον οδήγησε τελικά στο θάνατο.[8][51]
4. Χαρακτηριστική και αξιομνημόνευτη, για τη συγγραφική ταχύτητα του Καζαντζάκη, παραμένει η ολοκλήρωση της α΄ γραφής της έμμετρης μετάφρασης της Θείας Κωμωδίας του Δάντη, το καλοκαίρι του 1932, μέσα σε μόλις 45 ημέρες[12].
5. Η Οδύσεια [γράφεται με ένα σίγμα] του Νίκου Καζαντζάκη είναι ένα εντελώς πρωτότυπο έργο, διαφορετικό και ανεξάρτητο από τη μετάφραση της Οδύσσειας του Ομήρου[58].
6. Ο Βραχόκηπος είναι μετάφραση του Παντελή Πρεβελάκη από το γαλλικό πρωτότυπο, που γράφτηκε από τον Καζαντζάκη το 1936 με τίτλο Le Jardin des Rochers.
7. Ο Χριστός Ξανασταυρώνεται εκδόθηκε μεταφρασμένος πρώτα στη Νορβηγία, τον Ιανουάριο του 1951 και τον Φεβρουάριο στη Γερμανία.
8. ^ a b c d „Nikos Kazantzakis” at E.KE.BI / Biblionet
9. ^ The Selected Letters of Nikos Kazantzakis, p. 691
10. ^ „Nomination Database”. www.nobelprize.org. Retrieved 29 June 2016.
11. ^ The Philosophers” Magazine, Issues 13–20, 2001 p. 120
12. ^ Nomination Database
13. Friar, Kimon; Σταύρου, Θεοφάνης Γ (1979). The spiritual odyssey of Nikos Kazantzakis: a talk (en inglés). North Central Pub. Co. ISBN 0935476008. Consultado el 15 de enero de 2018.
14. «Nomination Database». www.nobelprize.org. Consultado el 15 de enero de 2018.
15. B. Westphal, Roman et évangile : transposition de l”évangile dans le roman européen, p. 179.
16. Raphaël Juan, « Nikos Kazantzakis, libre comme Homère », L”inactuelle,‎ 5 octobre 2019 (lire en ligne)
17. Lettre au Greco
18. « Δὲν ἐλπίζω τίποτα. Δὲν φοβοῦμαι τίποτα. Εἶμαι ἐλεύθερος. »